Speranța – dragoste și încredere (poveste pentru oameni mari)

Demult, tare demult, pe când oamenii priveau la ceruri cu spaimă și mirare, pe boltă a apărut dintr-o dată o steluță mică-mică, aproape o scânteie, pe care au numit-o Speranța. Stătea într-un colț pâlpâind cald, departe de celelalte stele, care străluceau pe cer puternic și rece și înspăimântau omenirea. Stelele mari o priveau cu dispreț pe surata nou apărută lângă ele și râdeau de micimea acesteia, uitând că și steluța aceasta firavă și stingheră va crește și va avea drumul ei și fără să le dea de gândit că Speranța putea fi plămădită din altă pulbere de stele, că prea apăruse de niciunde și prea licărea cald… Și vremea trecea, stelele mari străluceau și înfricoșau (căci stelele mari cu asta se hrăneau, cu frica oamenilor de strălucirea lor rece) și nici nu le mai păsa de Speranța.

Steluța noastră își vedea de drumul ei pe cer, uitându-se cu drag la oameni și încercând să-i încălzească puțin și să-i îmbărbăteze cu lumina ei. Ușor, ușor, omenirea o observă pe steluța aceea mică-mică și se uită mai des către ea, decât către stelele mari și reci. Le plăcea noua steluță, cu lumina ei caldă și blândă, dar nu o vedeau tot timpul, căci firea omenească nu-i mereu răbdătoare și nu întotdeauna căutau să reușească s-o zărească printre celelalte stele. A mai trecut timpul și oamenii au înțeles că Speranța le dăruia bunătăți (dar încă nu știau că bunătățile alea sunt dragoste și încredere) și, pentru că steluța asta le plăcea atât de mult, ei au început să învețe ce-i dragostea și bunătatea și încrederea, iar pe toate aceste trăiri le-au prins una de alta, să nu le rătăcească și le-au legat de numele ei. Și pentru că omul este o ființă curioasă tare, a descoperit destul de repede că toate trăirile acestea nou învățate, se pot înfățișa în mai multe feluri.

Dragostea, bunăoară, are o mulțime de forme și de manifestări. De la dragostea fierbinte, care topește și amestecă fiecare celulă a celor ce-o împart, de la dragostea de semeni, împletită cu înțelegere, bunătate și generozitate, până la dragostea aia complexă care ne lasă muți și neputincioși în fața frumuseții, minunându-ne de resursele inepuizabile ale vieții pur-și-simplu. Dragoste primita și dragoste dăruită, prin trăire și frumos, fie că frumusețea e întâlnită în artă sau într-un avânt semeț de munte ori în mustățile unui pui de pisică și în trilurile sturzilor înainte de-nserat. Când dragostea ne ține de suflet, zburăm înalt. Dar sunt momente în care omul mai uită de dragoste, mai uită să se uite cu dragoste la tot ce i-a încălzit gândurile și inima și, trezindu-se singur prea sus, prea aproape de stelele mari, reci și înspăimântătoare, caută repede să vadă unde-i Speranța, să-i alunge frica și să-l ajute să găsească și să vadă dragostea.

Încrederea, tot așa, ca dragostea. Se arată și ea în fel și chip: încrederea în sine, în puterile proprii, încrederea în cei de lângă noi, încrederea în bunătatea semenilor… La fel ca în dragoste, totul e să vrei să găsești încrederea, să vrei și să știi s-o primești și s-o dăruiești și, tot la fel ca la dragoste, dacă omul nu e atent, imediat o pierde. Și atunci caută repede să vadă unde-i Speranța, să-l ajute să-și recapete încrederea.

Speranța înseamnă dragoste și încredere. Speranță de mai bine, dragoste de semeni și încredere în viitor. Iar dacă omenirea ar sta locului măcar o clipă, lăsând patimile, fricile și încrâncenările la o parte, ar vedea cât de frumoasă și ușoară este viața, căci, prieteni, nu putem rezolva ceva ce nu ține în mod direct de noi, dar putem face tot ce ne stă în puteri să dăruim speranță. Așa că dați-vă timp să trăiți, dați-vă voie să vă bucurați de viață, faceți tot ce puteți să curățați calea în fața speranței, că fără speranță și dragoste și încredere nu există viitor!