Lecția de asumare, lecția de răspundere: semnătura ta, candidatul tău, votul tău

După patru ani dezastruoși, în care mulți am dârdâit în case din lipsă de căldură, în care și mai mulți am așteptat apa caldă ca pe un miracol, în care am fost cotropiți de inimioare, iepurași și fluturi de plastic, garduri, borduri și bolțari, toate inutilitățile astea pe bani mulți și-s banii noștri, în care Bucureștiul a devenit capitala împuțiciunii și a prostului gust patronate de primărița Firea și pleiada PSD-istă de la sectoare, avem, în sfârșit, posibilitatea să restabilim viața cetății în niște parametrii normali de viețuire. Peste aproape două luni sunt alegerile locale și vom avea posibilitatea de a ne acorda o șansă la un trai decent într-un oraș în care calitatea vieții oamenilor săi primează.

Acum patru ani, majoritatea s-a ”pișat pe el de vot”, iar urmările acestei lipse de responsabilitate au fost suportate de toți și știm foarte bine că acest mandat roșu, mandatul dat PSD-ului de absenteismul la vot, a fost marcat de proteste, de lipsuri (ăștia mai ”copți” încă găsim similitudini cu epoca lui Pingelică), de tocat la greu pe nimicuri banul public, de minciuni și măsuri aberante. Putem schimba acum aceasta situație, dar pentru asta atitudinea ”mă piș pe el de vot” trebuie să dispară. Pentru schimbare e necesară implicarea tuturor acelora care s-au săturat să vadă munca lor irosită, căci bugetul primăriei e constituit din munca noastră, a tuturor plătitorilor de taxe și impozite.

Nu vă gândiți că sunteți singuri și că sunteți prea mici pentru un război atât de mare! Dacă fiecare dintre noi ar face un cât de mic efort în sensul schimbării, madam Firea împreună cu primarii PSD-iști de la sectoare și mandatul lor roșu ar deveni istorie într-un timp extrem de scurt. Bine, poate vă întrebați ”dar ce pot face eu?”. Păi, e simplu ca bună ziua! Vă gândiți bine de tot care dintre candidații la primărie și consilii s-ar achita cel mai bine de obligațiile ce-i revin unui primar și consilierilor de la primărie, ați merge fuga-fuga să semnați sau să strângeți semnături pentru susținerea candidaturilor lor, că timp prea mult nu mai este, doar câteva zile, în care puteți ajuta în acest fel. Apoi, în ziua alegerilor, cu încrederea că ați făcut alegerea potrivită, mergeți și votați candidații aleși.

Asta-i lecția de asumare și de responsabilitate: îți alegi candidații la alegerile locale și le susții candidatura prin semnătură, apoi mergi și pui ștampila unde trebuie pe buletinul de vot. Îți asumi alegerea făcută și ai toată răspunderea pentru ea. Căci, fraților, cu toții răspundem pentru viitorul nostru și al generațiilor care ne urmează! Nu poți spune ”vreau o țară ca afară” dar să aștepți să vină altcineva să muncească pentru asta! Da, tu, eu, oricare dintre noi, suntem îndreptățiți să avem pretenții de la autoritățile publice pe care le plătim gras din munca noastră, dar trebuie să vedem și pe cine punem în funcțiile astea din care pot decide pentru noi. De aceea este nevoie, acum și repede, de implicarea fiecăruia dintre noi. Fără minima implicare, susținerea prin semnătură și vot a candidaților aleși, nu există nicio diferență, dar absolut niciuna, între voi și aceia care s-au ”pișat pe el de vot”!

Speranța – dragoste și încredere (poveste pentru oameni mari)

Demult, tare demult, pe când oamenii priveau la ceruri cu spaimă și mirare, pe boltă a apărut dintr-o dată o steluță mică-mică, aproape o scânteie, pe care au numit-o Speranța. Stătea într-un colț pâlpâind cald, departe de celelalte stele, care străluceau pe cer puternic și rece și înspăimântau omenirea. Stelele mari o priveau cu dispreț pe surata nou apărută lângă ele și râdeau de micimea acesteia, uitând că și steluța aceasta firavă și stingheră va crește și va avea drumul ei și fără să le dea de gândit că Speranța putea fi plămădită din altă pulbere de stele, că prea apăruse de niciunde și prea licărea cald… Și vremea trecea, stelele mari străluceau și înfricoșau (căci stelele mari cu asta se hrăneau, cu frica oamenilor de strălucirea lor rece) și nici nu le mai păsa de Speranța.

Steluța noastră își vedea de drumul ei pe cer, uitându-se cu drag la oameni și încercând să-i încălzească puțin și să-i îmbărbăteze cu lumina ei. Ușor, ușor, omenirea o observă pe steluța aceea mică-mică și se uită mai des către ea, decât către stelele mari și reci. Le plăcea noua steluță, cu lumina ei caldă și blândă, dar nu o vedeau tot timpul, căci firea omenească nu-i mereu răbdătoare și nu întotdeauna căutau să reușească s-o zărească printre celelalte stele. A mai trecut timpul și oamenii au înțeles că Speranța le dăruia bunătăți (dar încă nu știau că bunătățile alea sunt dragoste și încredere) și, pentru că steluța asta le plăcea atât de mult, ei au început să învețe ce-i dragostea și bunătatea și încrederea, iar pe toate aceste trăiri le-au prins una de alta, să nu le rătăcească și le-au legat de numele ei. Și pentru că omul este o ființă curioasă tare, a descoperit destul de repede că toate trăirile acestea nou învățate, se pot înfățișa în mai multe feluri.

Dragostea, bunăoară, are o mulțime de forme și de manifestări. De la dragostea fierbinte, care topește și amestecă fiecare celulă a celor ce-o împart, de la dragostea de semeni, împletită cu înțelegere, bunătate și generozitate, până la dragostea aia complexă care ne lasă muți și neputincioși în fața frumuseții, minunându-ne de resursele inepuizabile ale vieții pur-și-simplu. Dragoste primita și dragoste dăruită, prin trăire și frumos, fie că frumusețea e întâlnită în artă sau într-un avânt semeț de munte ori în mustățile unui pui de pisică și în trilurile sturzilor înainte de-nserat. Când dragostea ne ține de suflet, zburăm înalt. Dar sunt momente în care omul mai uită de dragoste, mai uită să se uite cu dragoste la tot ce i-a încălzit gândurile și inima și, trezindu-se singur prea sus, prea aproape de stelele mari, reci și înspăimântătoare, caută repede să vadă unde-i Speranța, să-i alunge frica și să-l ajute să găsească și să vadă dragostea.

Încrederea, tot așa, ca dragostea. Se arată și ea în fel și chip: încrederea în sine, în puterile proprii, încrederea în cei de lângă noi, încrederea în bunătatea semenilor… La fel ca în dragoste, totul e să vrei să găsești încrederea, să vrei și să știi s-o primești și s-o dăruiești și, tot la fel ca la dragoste, dacă omul nu e atent, imediat o pierde. Și atunci caută repede să vadă unde-i Speranța, să-l ajute să-și recapete încrederea.

Speranța înseamnă dragoste și încredere. Speranță de mai bine, dragoste de semeni și încredere în viitor. Iar dacă omenirea ar sta locului măcar o clipă, lăsând patimile, fricile și încrâncenările la o parte, ar vedea cât de frumoasă și ușoară este viața, căci, prieteni, nu putem rezolva ceva ce nu ține în mod direct de noi, dar putem face tot ce ne stă în puteri să dăruim speranță. Așa că dați-vă timp să trăiți, dați-vă voie să vă bucurați de viață, faceți tot ce puteți să curățați calea în fața speranței, că fără speranță și dragoste și încredere nu există viitor!

Bastet încoronată

În castronul nu prea mare, laptele curge gâlgâit-fâșâit-susurat, chemând la masă hoarda de pui de pisică a lui tanti Fanny. Din fotoliul pisicesc îmbrăcat cu husa din creton înflorat, fotoliul lui Fanny de cafea si de visare și tronul pisicii, se aude un mieunat mai altfel, mai dulce, mai alintăcios și, imediat, din coșul cu perna mare, albă ca laptele ăla din castron, se pornește hoarda de pisici mici și piuitoare să dea asaltul gustării de după-amiază. Vin sărind unii peste alții, cu mutrițele lor serioase, cu mustățile zbârlite, ezitând încă pe picioruțele cu pernuțe roz și gheruțele ca vârfurile de ac, cu codițele dârdâind, dar hotărâți, toți puii don’șoarei Bastet. Mă rog, don’șoară, vorba vine, că toți cei șapte pui de pisică stabilesc foarte clar adevărul istoric. Tanti Fanny, ca în fiecare zi de când i s-a umplut casa de miorlăitori, e-n extaz și nu contenește să se minuneze în fața miracolului vieții, căci tanti Fanny e singură, copiii i-s departe, bărbatul plecat demult în lumea drepților, numai prietenele, și alea puține, ce-i mai deschid ușa săptămânal (niciodată neanunțate și niciodată înainte de plimbarea lungă pe bulevardul larg), iar educația primită acasă nu-i permitea nici măcar să se întrebe cum se întâmplă anumite lucruri, darmite să le mai și discute cu altcineva. Cu Stela, prietena ei din tinerețe, Fanny se înțelege cel mai bine, de obicei din priviri sau jumătăți de fraze. Așa că, după ce Bastet a dispărut de-acasă câteva zile, Stela i-a spus, între două guri de cafea și-o nucă din dulceața de pe farfuriuță, că trebuie să se pregătească, că în curând va fi aglomerație în casă. Apoi, Stela și-a aprins o țigară și a tras ușor din ea, eliberând fumul pe nări, așa cum o văzuse în tinerețe pe Marlene Dietrich că făcea, într-un film al cărui titlu îl uitase. Stela, doar când venea în vizită la Fanny, fuma câte-o țigară, două. Niciodată pe a treia. Dar azi, azi, Stela a scos din pachet și a treia țigară și a rugat-o pe Fanny să-i mai facă o gură de cafea, să alunece mai bine și vorba și fumul. Cu inima ticăind, că și-a dat seama că vor discuta cumva mai altfel ca de obicei, Fanny a pus ibricul pe foc, a mai completat cheseaua cu dulceață de nuci verzi, a aranjat puțin macrame-ul de pe măsuța pe care trona vaza translucidă de porțelan, moștenită de la bunica, a oprit televizorul pe care îl lăsase deschis ca zgomot de fond și-ii aruncă o privire întrebătoare Stelei, cu sufletul mic-mic, că poate s-a întâmplat vreo nenorocire. Altfel nu-și putea explica a treia țigară.

Turnă cafeaua în cești fără să-i tremure mâna (că doar fusese educată că emoțiile puternice, pozitive sau negative, nu se afișează niciodată) și se așeză ușurel pe scaunul de lângă fotoliul lui Bastet. Apoi făcu ceva nemaiîntâlnit, de neconceput până acum. Își înfipse ochii negrii-tăciune în ochii miericii ai Stelei, își drese aproape neauzit glasul și zise: – Stela, ce s-a întâmplat? Te ascult. Da, uite-așa, cum auziți: întrebare directă cum nu pusese nimănui, niciodată.

Stela luă o gură de cafea, trase din țigară, fără mișcări studiate de data asta și, cu ochii pierduți în liliacul din fața ferestrei, răspunse pronunțând cuvintele rar și răspicat, printre rotocoale de fum: – Tu, Fanny, știi că pentru o vreme toți oamenii vor fi pisici? Trase din nou cu sete din țigară și continuă, cu vocea mai clară ca oricând. Uite, a venit boleșnița asta peste omenire și toți va trebui să stăm în casă câteva luni. Ei bine, în lunile astea toți vom fi pisici. Ai văzut-o pe Bastet cum stăăăăă ore-n șir pe pervaz, privind așa, în zare, meditând doar ea știe la ce? Ai văzut-o cum, dimineața, își ocupă locul la fereastră ascultând mierlele și vrăbiile și tot păsăretul ăsta primăvăratic? Cum mângâie cu mustățile levănțica de la geam. Cum dormitează în fotoliul ei, încolăcită pe raza de soare, până se trezesc ghemoatoacele astea mici și începe joaca? Ei, uite-așa vom sta și noi la fereastră, privind trecerea norilor și-a florilor și ascultând cântecele dimineții. Tot așa vom sta și noi cuibărite, tu, aici, în balansoarul tău alb, eu, acasa, în fotoliul meu verde, fiecare cu câte-o carte-n mână. Slavă Domnului că avem bibliotecile pline, să tot citim și să medităm! Pisici, ce mai…

Fanny oftă din toți rărunchii și-ii ceru Stelei, șoptind, o țigară, înroșindu-se și rușinându-se de parcă ar fi avut vreo șaizeci de ani mai puțin. Aprinse țigara ținând-o în vârful degetelor, trase din ea ușor de tot, cu parcimonie, parcă și, dregându-și glasul puțin înecat de fum ridică ochii spre Stela și zise: – Tu, Stela, ai dreptate. Vom fi pisici toată ziua. Auzi? Mai știi când a venit Bastet aici, în casă, că m-ai întrebat ce mi-a venit să-i pun nume așa urât, de băiat, nu de pisicuță? N-am vrut atunci să-ți zic decât că numele ăsta mi-a plăcut mie, să nu crezi dup-aia că mă dau mare. Dar, să știi că mâța asta cu apucături de prințesă are nume de zeitate egipteană, care, printre altele, era aducătoare de sănătate. Așa că n-avem de ce ne îngrijora. Și dacă toți oamenii o să fie pisici pentru o vreme, iar Bastet tot e la mine în casă, putem să zicem că împărățește lumea și că, în sfârșit, avem și noi o pilă! Da, exact așa: putem să zicem că avem o pilă…

Băbuțele noastre traseră fiecare din țigară și tăcură privind amândouă la don’șoara Bastet, fiecare gândindu-se că nu-i o nenorocire dacă întâlnirile săptămânale se vor anula câtăva vreme și că, până la urmă, e bine ca omul să fie pregătit să mai fie și pisică, măcar pentru o vreme…

VREMEA (ne)PĂSĂRII, VREMEA (ne)CINSTEI ȘI VREMEA (ne)DREPTĂȚII

Trăim vremuri tulburi, în care aproape tot ce se întâmplă are dublă valență. Dar e o vreme bună de căutat în suflete, fapte și atitudini. E o vreme a alegerilor, a separării binelui de rău, a alegerilor spre bine sau spre rău. Toți avem de ales și, evident, nu toți ne situăm de aceeași parte a balanței.

Acum ar fi fost vremea ca talerul binelui să fi atârnat cel mai greu, cu noi toți adunați de aceeași parte. Sunt mulți aceia care acum știu că nu e vremea nepăsării și ajută, fiecare cât și cum poate, să depășim cu toții perioada asta. Unii donează bani, alții alimente, alții haine. Unii sunt voluntari care încearcă să aducă puțină alinare celor în nevoie și celor singuri. Altii, muzicieni, scriitori, actori, îsi dăruiesc timpul lor încercând să aducă zâmbete și puțină căldură în sufletele celor speriați de ce ni se întâmplă nouă, omenirii, încercând să ne facă tuturor izolarea mai ușoară. Iar alții încearcă să găsească soluții prin care să aducă un plus de siguranță tuturor, și celor din linia întâi dar și celor care sunt nevoiți să stea în case, mobilizând voluntari care să ducă alimente și medicamente, punând la lucru inteligențe, bani și timp pentru crearea echipamentelor de protecție si vindecarea celor bolnavi de virusul ăsta care ne-a dat viețile peste cap.

Se vede treaba că pădurea are și destule uscături, așa cum e de când lumea și pământul. Nasol e că sunt oameni care ar fi trebuit să înțeleagă gravitatea situației și efortul colectiv la care s-au înhămat benevol atât de mulți, dar care s-au gândit ei în mințile lor mărunte că pentru ei a venit vremea în care pot să-și arate mușchii, vremea în care ”EU”, ”MIE”, ”AL MEU” sunt cuvintele lor de ordine, vremea în care pot trage tunuri financiare adunând cât alții în șapte vieți. Cum altfel se poate explica inconștiența acelora care preferă să-și facă plimbarea zilnică la magazin sau în piețe, deși au varianta comandării la domiciliu a produselor pe care le doresc (prin marii retaileri care colaborează cu firmele de curierat, sau pot apela la voluntari), inconștiența acelora care aleg să-și vadă de rutina zilnică anterioară carantinei, doar pentru că pot, fără să le pese că prin acțiunile lor se pot îmbolnăvi sau dacă sunt deja bolnavi fără să știe, îi pot îmbolnăvi pe ceilalți? De fapt nu e inconștiență, ci doar o mare, nesfârșită durere în cur față de ceilalți. Adică nepăsare.

Și dacă ar fi numai ăștia… Să nu-i uităm nici pe unii dintre ”oamenii legii” care, în loc să-și facă datoria cu profesionalism, fac ce știu ei mai bine: bat oameni, abuzează de uniforma lor. Ați văzut, probabil, filmulețul în care un jandarm îl frăgezește în pumni pe unul care ieșise din casă după 10 seara și nu avea actele la el, în loc să-l rețină, să-i dea amendă și gata (că veni vorba: când se desființează Jandarmeria, că văd că păstrează metehnele încurajate de PSD?). Ați văzut, probabil, filmulețul cu femeia aceea care ieșise să-și plimbe cățelul, îngenunchiată în fața polițistului care se rățoia la ea ca nu are hârtia prin care declară că a ieșit să-ți plimbe cățelul. Ați citit articolul despre fermierul care a fost amendat de polițist pentru că fermierul nu avea trecută și ora de întoarcere acasă de la muncile câmpului. Pentru ei, e vremea abuzurilor și pentru noi e vremea nedreptății.

Însă cei mai cei dintre uscături sunt funcționarii publici care, pe mână cu afaceriști dubioși, fac bani din spaima și suferința oamenilor în această perioadă, că orice afacere dubioasă încheiată în perioada e ca un atac la siguranța viitoare a plătitorilor de taxe și impozite și, cu siguranță e de porc. Și de penal, dacă mă întrebați pe mine. Ia, acum țineți-vă bine că încep pomelnicul de dubioșenii răsărite în grădinița statului.

Deschidem lista cu decizia șturlubatecă a șefilor Transgaz de a cumpăra, în plină criză, un nou sediu pentru această instituție. https://www.g4media.ro/pe-ce-se-duc-banii-statului-in-plina-criza-transgaz-vrea-sa-cumpere-un-sediu-in-cea-mai-scumpa-zona-din-bucuresti-de-la-dragos-dobrescu-afacerist-din-grupul-de-la-monaco.html Dar nu orice sediu, ci chiar clădirea în care funcționează în prezent, situată în Bd. Primăverii 55, evaluată la niște milioane de dolari și pentru care plătește chirie. Nici în condiții normale nu s-ar justifica achiziționarea unei clădiri pentru sediu, câtă vreme statul, acționarul majoritar la Transgaz are mai multe cladiri libere. Evident că un mare semn de întrebare îl ridică și faptul că proprietarul clădirii în care Transgaz funcționează în prezent este Dragoș Dobrescu, zice-se membru al grupului de la Monaco și sigur membru al grupului afaceriștilor dubioși care-s mufați la țâța statului (aici doar despre una dintre ”afacerile” acestui Dragoș Dobrescu: https://www.riseproject.ro/articol/profit-de-8-600-la-suta-din-afaceri-cu-terenurile-statului-roman/). Pe domnul Dobrescu nu-l interesează ce coloratura e la guvernământ, câtă vreme statul sare cu loveaua cât să sature niște generații de mulți amărășteni. Pe domnul Dobrescu nici în dos nu-l doare dacă face afaceri pe mână cu PSD sau PNL și cred că acuma stă cu urechea ciulită să vadă din ce direcție o să bată vântul alegerilor care urmează. Despre domnul Dobrescu și profitabilele lui afaceri puteti citi aici (sunt numai 14 anchete derulate de jurnalistii de la Riseproject in care apare acest personaj, se pare intangibil: https://www.riseproject.ro/?s=dragos+dobrescu). Iar acum, în plină criză, statul român, care și așa e rupt în domnul cur, vrea să facă afaceri cu profitabilul (!) domn Dobrescu. În același timp, pe 4 martie a fost semnat un memorandum între Transgaz și BERD pentru accesare de fonduri (împrumut) pentru „cooperarea și suținerea investițiilor în sectorul energetic”. https://financialintelligence.ro/transgaz-si-berd-au-semnat-memorandumul-de-intelegere-privind-cooperarea-si-sustinerea-investitiilor-in-sectorul-energetic-din-romania/ Cu alte cuvinte, e de mare porc!

45 de milioane de lei a plătit Statul Român firmei Best Achiziții pentru echipamente medicale produse în Turcia de o fabrică de pantofi și textile. https://www.g4media.ro/exclusiv-firma-best-achizitii-abonata-la-contracte-publice-a-vandut-statului-roman-echipamente-medicale-de-protectie-de-45-de-milioane-de-lei-in-criza-coronavirusului-materialele-produse-de-o-fabr.html Semnele de întrebare era normal să apară, cată vreme Best Achiziții este una dintre firmele mufate la contracte cu statul. Vorba aia s-au lipit ca marca de scrisoare. În 2017, când firma Best Achiziții avea un singur angajat, aceasta a încercat să pună stop pe piept licitației pentru construirea gazoductului BRUA, obiectiv strategic pentru UE. https://economie.hotnews.ro/stiri-energie-21934968-firma-best-achizitii-srl-controlata-mihaela-neagu-renunta-contestatia-depusa-impotriva-transgaz-licitatia-privind-construirea-conductei-brua.htm La fel ca domnul Dobrescu de mai sus, nici Mihaela Neagu, persoana care controleaza firma Best Achiziții, nu are grețuri politice. A apărut ca o boare pe vremea PD-L, ancorată la madam Iacob Ridzi, și nu i s-a aplecat să facă afaceri nici cu primăria lui Firea. Că doar nu credeați că Otokarele cresc așa, în bătătura oricui… https://www.curentul.info/dezvaluiri/dovada-ca-pe-seap-firma-best-achizitii-srl-a-fost-declarata-reprezentant-al-otokar/ Mai știți cum era aia? DAR STAI!!! Că aceeași firmă, Best Achiziții, a încheiat contracte pentru furnizarea de echipamente de protecție și spitalelor din subordinea primăriei lui Firea! https://www.g4media.ro/spitalele-din-subordinea-primariei-bucuresti-dotate-cu-masti-si-combinezoane-de-o-firma-abonata-la-contracte-cu-statul-care-a-incercat-in-2017-sa-opreasca-un-proiect-strategic-al-ue-in-energie.html Ce credeați, că unde pupă PNL nu linge și PSD? Și invers?

Una vă mai zic și gata, că m-a apucat sila. În plina criză, vedeta sifonarii de fonduri europene, Tel Drum, bate palma cu Consiliul Judetean Teleorman pe 22 milioane de lei pentru refacerea drumului Botoroaga – Frăsinet. https://liberinteleorman.ro/exclusiv-in-plina-pandemie-consiliul-judetean-teleorman-isi-consolideaza-colaborarea-cu-tel-drum-sa-pretul-22-milioane-lei-toti-publici/ Unde ești, Dragnea, să-i vezi p-ai tăi cum umblă ca furnicuțele să refacă pușculița?! Credeți că mai e nevoie să dezvolt subiectul Tel Drum? Eu zic că e arhicunoscut.

Fraților, carantina nu va ține o veșnicie și la cum văd că se miscă lucrurile, cred că vom iesi în stradă imediat ce restricțiile impuse de COVID 19 vor fi ridicate. Sunt drăguță și închei scurt: pupikei!

INADAPTAŢII

Am vrut să scriu despre asta de vreo două luni. Da, despre inadaptați. Avalanșa de fapte și întâmplări petrecute pe plaiurile mioritice, toată violența, toate barbariile, toate încercările de a ne țepui cu orice, oricând, mai mult sau mai puțin voalate, m-au făcut să cred că noi, mâna asta de oameni (prieteni sau doar simple cunoștințe, fără pretenția de a fi reținuti cu nume, prenume și porecle) de care sunt legată cu funii puternice de suflet, suntem niște inadaptați.

Inadaptații suntem noi, aceia care strigăm împotriva nedreptății și hoției, aceia care suferim de suferința unui animal chinuit, aceia care ne revoltăm când vedem cât de la îndemână și de nepedepsit sunt abuzurile împotriva celor mai puțin puternici, fie ca-s femei, barbați sau copii. Inadaptații suntem noi, aceia care încercăm, fiecare cum și cât poate, să schimbăm lucrurile în bine, aceia care încearcă să-și ajute semenii, să le facă viața mai ușoară și mai frumoasă măcar un pic, aceia care încearcă să-i protejeze pe cei abuzați și să-i tragă la răspundere pe abuzatori, aceia care încearcă să schimbe legi strâmbe și să lupte cu un sistem corupt.

Da, pare o luptă inegală asta pe care o ducem noi, fără șanse de câștig, așa că s-ar justifica eticheta de inadaptați. Când totul pare potrivnic, când David luptă cu Goliat cu mâinile goale, fără piatră și praștie, iar noi suntem David și ne încăpățânăm totuși să mergem la luptă, se poate spune că suntem inadaptați, că nu putem aprecia la dimensiunile reale nici pericolul, nici inegalitatea forțelor și nici lipsa armelor de care am avea nevoie pentru a putea trăi liniștiți.

Da, dar știți ce? Noi, ăștia despre care s-ar putea spune că suntem inadaptați, avem un atu, iar atu-ul nostru e piatra din praștie. Domnule, suntem extraordinar de încăpățânați, ceva de speriat! De speriat hoții, abuzatorii, barbarii, mincinoșii, șmecherașii, putorile. Pentru că încăpățânarea noastră e precum covidul: se împrăștie cu rapiditate în populația de Davizi în devenire, care deja încep si ei să se alăture luptei împotriva Goliaților! Așa că, în realitate, inadaptații sunt toți aceia care prefera sa fie Goliat sau să se uite din tribune la bătălia asta inegală.

Conform legendei, David l-a învins pe Goliat.

Duminica vie

De la duminica orbului din 1990 ne învârtim în jurul cozii căutându-ne drumul prin mocirla morală în care ne-au aruncat 50 de ani de comunism. De aproape 30 de ani sperăm să scăpăm odată pentru totdeauna de tarele comunismului si nu reușim. Acum, după 3 ani de guvernare PSD-istă, poporul e mai dezbinat ca niciodată. În acești ultimi 3 ani, forța morală și intelectuală a nației noastre a suferit un declin teribil. Degenerarea organelor statului aparută în acești 3 ani este evidenta. Iar dacă după votul de duminică vom avea un candidat roșu in turul 2, contracandidatul lui Johannis, atunci poporul ăsta glumeț cu propriul destin își merită soarta.

E vremea pentru o reînnoire, pentru o nouă generație de conducători, care să aibă voința schimbării și simțul unui țel istoric. Pentru că acum putem schimba istoria. Fiecare dintre noi putem fi pionierii acestei reînnoiri, ai acestei vindecări, ai recuperării marilor valori, dacă nu prin implicare civică activă, măcar prin exercitarea dreptului la vot. Abia atunci ne vom putea recăpăta cinstea obrazului in fața istoriei și a generațiilor viitoare.

Pentru prima dată în istoria României, avem șansa de a avea de unde alege, de a nu mai alege răul cel mai mic. Personal, sunt impresionată de turul de forță făcut de Barna pentru a-și face cunoscut programul, ca urmare a refuzului celorlalti candidați de a accepta o dezbatere electorală față în față. Dealtfel, Dan Barna este singurul candidat la prezidențialele de anul ăsta care a prezentat un program. Program puternic, coerent, de perspectivă, după mintea mea. Și de aceea am să-l și votez.

Restul candidaților, inclusiv Johannis, s-au agitat steril aruncând cărămizi unii în alții și cam atât. Bine, Johannis poate sta linistit, mai ales acum, ca a învestit guvernul ”Ludovic I”. Și mă întrebam dacă voi nu v-ați săturat de aceleași baliverne servite într-o formă sau alta de 30 de ani încoace. Nu discut aici despre faptul că partidele mari (PSD, PNL, ALDE, PMP) care au candidați în acest prim tur al alegerilor prezidentiale sunt, practic, ca într-o mare familie cu mulți verișori, de la atâta traseism politic și interese personale comune. Discut despre șansa noastră de a face un pas uriaș către marea schimbare a României, care poate părăsi acum drumul mocirlos in care se zbate de 30 de ani, alegând o cale cu adevărat progresistă și europeană.

Sper din tot sufletul ca, în al doișpelea ceas, poporul român să se trezească, să meargă la vot duminică și să pună ștampila în deplină cunoștință de cauză, alegând acel candidat capabil să aducă schimbarea.

Visătorii în august

Am fost întrebată de ce mai vreau să particip la protestul care va avea loc pe 10 august. Nu mi-a ajuns gazarea de anul trecut? Nu mi-au ajuns zilele in șir în care ne întâlneam in Piața Victoriei o mână de visători? Nu văd că nu s-a schimbat nimic? Nu înțeleg că sunt bolnavă și trebuie să mă menajez? NU!

Pentru gazele luate în nas anul trecut, pentru brutalitatea Jandarmeriei împotriva unor oameni care manifestau pașnic, pentru lipsa de răspuns și reacție a procurorilor in dosarul marii gazări din 10 august, anul ăsta musai trebuie să fiu în același loc. În Piața Victoriei. Unde, sigur, mă voi întâlni cu aceiași visători care au venit într-un suflet in noaptea de 31 ianuarie 2017, când ”noaptea, ca hoții”. Și în multele, prea multele zile care au urmat de atunci încoace. Lor, sunt sigură, li se vor alătura visătorii care și-au cumpărat deja biletele de avion să vină acasă și anul ăsta, tot pe 10 august. Ce s-ar fi întâmplat dacă am fi tăcut noi, mâna asta de oameni care nu am cedat și care am strigat in piața publică la fiecare nedreptate, la fiecare strâmbătate? Probabil că am fi ajuns rapid sub dictatura. Dictatura unui infractor, a acoliților săi și a complicilor acestora, cu obrazul iremediabil terfelit în fața lumii. Asta așa, pe foarte scurt.

Da, sunt bolnavă, așa este. Sunt bolnavă de tristețe că văd că mulți sunt încă nepăsători față de toate abuzurile autorităților, sunt bolnavă de mânie când văd ce concentrație imensă de prostie și impostură există în guvernul și parlamentul țării, sunt bolnavă de tristețe că știu că un copil și-a pierdut viața din cauza nesimțirii și nepăsării unor angajați ai statului pe care noi îi plătim, sunt bolnavă de neputință că nu pot schimba lucrurile în bine peste noapte.

Asist siderată, la fel ca voi, la bâlbele Vioricăi Dăncilă, la tupeul, cinismul și răutatea acestui personaj sinistru. Madam Dăncilă nu-i sinistră pentru că e proastă, nu. Madam Dăncilă e combinația fatală: proastă, rea și răzbunătoare. Bine, dacă o întrebi pe ea, probabil că se va da lebădă pe căcat, că, na, se crede președentă (sau preșidentă, că nu s-a hotărât încă dacă va candida la președenție sau la preșidenție) și se vede deja înscăunată la Cotroceni.

Nu mi-e clară imaginea despre sine a lui Teodorovici, acest D’Artagan (!), cavaler de Bamboo, marchiz de spadă boantă și pungă spartă și fante de Obor. Probabil că e convins că, dacă nu un Richelieu de periferie, măcar un Mazarin de România e și el, că finanțist mai ministru decât el nu există pe plaiurile mioritice. Adică tot un fel de lebădă pe căcat se crede si Orlando. Sau pe bălegar, după cum rostogolește vorbele când vrea să se dea informat și încearcă să explice din tainele spolierii ”legale” a unei țări.

Sigur, bășcălie de ăștia doi și de restul personajelor ridicole care-i înconjoară se poate face mult și bine, fără să mă repet. Trist este că trebuie să-i mai suportăm o vreme. Terifiant este că nu avem cum anticipa grozăviile de care sunt capabili încă. Pentru că nu trebuie să uităm nicio clipă că imaginația prostului, ca și a deșteptului, este foarte bogată, numai că în prostie, evident, iar la cât de plini de ei sunt indivizii ăștia ne putem aștepta la orice.

Din păcate, apatia sau interesele majorității, le dau acestor închipuiți impresia firescului gândirii lor strâmbe. Din păcate, apatia sau interesele majorității au dus la întinderea corupției, minciunii și hoției asupra întregii țări, ca un cancer generalizat. Iar asta ne afectează pe toți. Și pe noi, visătorii, și pe voi, cei apatici sau interesați. Din păcate, din cauza acestui cancer mor oameni. Mor copii. Sau pleacă. Iar asta e tragic. Un popor care nu-și protejează copiii e condamnat la dispariție. Aș putea să asemăn poporul român cu Cronos, în aceste vremuri. Tot așa ne distrugem și noi, rând pe rând, generațiile tinere. Prin nepăsare, din indolență, din răutate și cu cinism. Iar noi, visătorii, vrem ca România să fie un loc sigur pentru copiii noștri, un loc în care să ne fie drag să trăim și din care copiii, ajunși la vârsta la care își întind aripile a zbor, să nu mai vrea să plece. Și noi să vrem să rămânem.

Iar pentru asta, pe 10 august 2019, ne vom întâlni în Piața Victoriei pentru o lecție de visare.

„Tu ce-ai facut pentru România?”

Am citit zilele trecute acest titlu într-o carte a lui Radu Paraschivescu (bună-rău cartea asta, v-o recomand: ”În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) și de atunci întrebarea nu-mi dă pace. Sunt trei zile de când mă gândesc la asta… Și mă gândesc la asta nu ca eu, Alina, individul, ci ca eu, Alina, parte din acest popor. Mă gândesc că întrebarea asta chiar are nevoie de un răspuns de la Alina, cetățeanul țării ăsteia. Și mă puteam numi oricum, Ana, Mirela, Claudia sau Marcel ori Vasile. Pentru că e valabil pentru fiecare dintre noi, zic eu. Așa că, în continuare, când spun ”eu” de fapt spun ”tu, cititorule” și ”noi, românii”.

Să le luăm pe rând: de ce ar trebui să fac eu ceva pentru România? Apoi: am făcut ceva pentru România până acum? Și la urmă: ce pot face eu pentru România?

M-am născut aici, în România. Sigur, se putea să mă nasc în Franța, UK sau SUA, la fel cum se putea să mă nasc in Burkina Faso, Nigeria sau Coreea de Nord. Un noroc zălud a decis să orăcăi prin Balcani, p-aici prin țară și aia e, se cheamă că sunt româncă. Una dintre definițiile mai vechi ale unei țări zice că o țară este ”o mare întindere de pământ populată, mai ales deosebită de alta prin locuitori…”. Altă definiție zice că o țară e ”un teritoriu locuit de un popor organizat…”. E lucru clar, deci, că România se deosebește de alte țări în primul rând prin locuitori, prin poporul său. Iar eu sunt unul dintre locuitorii (cetățenii) acestei țări, cu toate bunele și relele care vin odată cu acest statut. Până la urmă, constat că există o interdependență: nici eu nu eram fără țară și nici țara fără mine. Cam ca familia, că nici eu nu mi-am ales rudele când m-am născut așa cum nici ele nu m-au ales pe mine. Și asa cum într-o familie membrii ei se sustin și se ajută, tot așa e și cu țara. De-asta eu îi sunt obligată țării în care m-am născut. Și tot așa cum într-o familie membrii ei sunt legați toată viața prin firul invizibil al ADN-ului chiar și atunci când nu se prea înțeleg, tot așa sunt legată de toată viața de țara in care m-am născut, indiferent cât de departe m-aș putea afla de ea la un moment dat. Așa că am răspuns la prima întrebare.

Acuma vine partea spinoasă: ce am făcut eu pentru România? Să ridice mâna sus ăla care poate spune cu conștiința împăcată că a făcut chestii mărețe pentru România! Știu că sunt câțiva, dar niciodată nu-i vom vedea pe acești oameni pretinzând vreun piedestal, pentru că au bun simț. Eu, una, nu pot să mă laud cu nimic în această privință. Faptul că am încercat să mă achit cât de cât onorabil de obligațiile sociale și familiale nu înseamnă că am făcut ceva pentru țara în care m-am născut. Majoritatea concetățenilor își văd de familie, de serviciu și nu dau în cap semenilor lor, deci nimic spectaculos în asta. Și totusi, acestea fiind datele problemei, cum s-a ajuns aici? Ce am facut teribil de prost, ce n-am făcut sau ce am făcut altfel decât ar fi trebuit, de a încăput țara pe mâna unor indivizi fără scrupule, unor impostori, unor agramati si analfabeti funcțional? Sigur, aș putea spune că și în această privință am făcut ce trebuia, câtă vreme am votat de fiecare dată (cu o singura exceptie, când am avut de ales între Iliescu si Vadim Tudor si chiar n-aveam ce alege, că nu exista rău mai mic în acel caz). Și totuși, nu. E clar acum ca lumina zilei că până nu demult am uitat, am ignorat, una dintre caracteristicile care definesc o persoana, un locuitor al unei țări: spiritul civic. Faptul că aveam un serviciu care-mi permitea să susțin casa și copiii, să-mi cumpăr câte o cârpișoară care-mi făcea cu ochiul, sau câte un pantofior (că niciodată nu-s pantofiori destui), ori că puteam să-mi permit câte o ieșire în peisaj, era suficient. Restul, ca trăitoare aici, era ca și inexistent. Nu erau problemele mele nici mizeria din spitale, nici gunoaiele aruncate pe jos, nici abuzurile asupra copiilor femeilor și animalelor, nici tocarea pe nimicuri a fondurilor publice sau spolierea țării. Nu erau! Le știam, dar nu erau ale mele câtă vreme nu mă afectau direct! Erau departe, cumva imateriale așa, ca aerul. Stii că-i acolo, dar nu-l vezi. În plus, îmi spuneam că-s prea mică pentru un război atât de mare… Deci, canci spirit civic. Ori, civismul asta înseamnă: să fii un bun cetățean, să te preocupe interesele țarii tale și să te implici ca să meargă lucrurile bine. Prin urmare, pot spune că până la faimoasa Ordonanță 13, când și pentru mine a fost momentul de declic, n-am făcut mare lucru pentru România. Spre mai nimic.

De doi ani de zile stau cu fața la viitor și mi se învârt prin cap mii de întrebări în legătură cu asta. Pentru că, în acest moment, încă sunt la cheremul unor șnapani cățărați la putere, care n-au altă preocupare decât directa, deplina și perpetua lor bunăstare, indiferent de prețul care trebuie plătit de țară pentru asta. Pentru că orice plus are un minus corespunzător pe lumea asta. Deci, cineva trebuie să plătească prețul bunăstării șnapanilor în cauză. Iar pentru a pune stop joc acestei situații, pentru a încerca să împiedic (atât cât se mai poate) plata prețului, trebuie să fac și eu ceva. Primul pas este acela că duminică, pe 26 mai, voi merge să votez și voi alege candidații care cred că vor reprezenta cu cinste, onoare și profesionalism interesele României în structurile Uniunii Europeane, care vor fi capabili să-și aducă aportul în a consolida Uniunea Europeană, spre beneficiul tuturor statelor membre. E a doua oară când pot spune că votez cu toată convingerea, fără să mă văd obligată să aleg răul cel mai mic. Prima oară a fost în 1990, când l-am votat pe domnul Ion Rațiu. Acum voi vota Alianta 2020 USR-PLUS. Tot duminică voi vota DA la ambele întrebări de la referendum, pentru că sunt sătulă până peste urechi de toată sarabanda cu justiția pe care puterea o joacă pe nervii mei doar pentru a scăpa de rigorile legii niste infractori. Și voi protesta la fiecare derapaj, nedreptate, pungășie de care voi afla, așa cum am făcut aproape doi ani. Și, după ce mă pun pe picioare, voi căuta să văd cum pot ajuta comunitatea din care fac parte, ca voluntar. De undeva trebuie inceput.

EU, DE CENTENAR: EUTANASIERE VERSUS SPERANȚĂ

M-am gândit mult dacă să scriu despre asta, așa cum simt eu lucrurile acum, când toată țara sărbătorește profund sau pompieristic împlinirea a 100 de ani de existență a României. Zilele astea din urmă m-au aruncat în tot felul de stări, niciuna blândă, și, ca să nu fac poc, am hotărât să pun pe tavă un pic de suflet.

Mdeci: zilele astea am făcut baloane (din nou) văzând micimea, lașitatea, ipocrizia, prostia celor ce ne conduc. Bine, o să ziceți, prin asta trecem toți de aproape doi ani și mai abitir de la inceputul anului ăstuia, ce mare brânză, că știm deja că-i porcăiești fără reținere de atâta vreme, nu era nevoie să ne mai aduci aminte. Da, dar…

Hai să vă zic altfel: dacă eutanasierea era legală în România, zilele trecute aș fi cerut să fiu eutanasiată. Fără vai!, fără regrete. De ce? Pentru că îmi este imposibilă viețuirea fără demnitate! O să spuneți că exagerez. Poate… Conjunctura, bad juju, kharma, Mercur retrograd și, pula mea, alte alinieri nefaste au aruncat în vară zarurile zilelor mele fix în căcat. Adică am aflat că am cancer. Nu vă spun asta pentru trezirea simpatiei, milei sau pentru un plus de popularitate, ci vă spun asta pentru că, dintr-o dată, zilele trecute demnitatea a căpătat noi valențe pentru mine (și nu cred că-s caz singular). Nu intru în detalii privind reacțiile copiilor mei, cărora le voi fi vesnic recunoscătoare că s-au format oamenii care au devenit, a restului familiei mele, a prietenilor mei și a colegilor de la serviciu. Vă spun doar că, între timp, sufletul meu a devenit mai bogat și cred că mai cald, datorită lor și că sper să am zile destule să le întorc toata dragostea și întelegerea pe care le-am primit!

Bine. Am început în vară tratamentul cu citostatice, sunt înainte de operație, am medici buni, în care am încredere, nu mi s-a cerut și nu am dat șpagă la IOB, unde mă duc la îmbălsămare tot la fiecare 3 săptamani. Bun. Numai că… Numai că, la IOB, într-un afiș de la ghișeul de internări de pe secție, scrie că (n-o să vă citez chiar tot, că nu e relevant și oricum o să citez aproximativ) ”…după terminarea tratamentului cu citostatice în cadrul IOB, scrisoarea medicală se eliberează de Centrul Teritorial de Oncologie…”. Nu-i vorba că bat din talpă să-mi scot certificat de persoană cu handicap, dar, după terminarea tratamentului post-operator, urmează o perioadă de recuperare care nu-mi va permite întoarcerea la muncă o vreme și pentru care eliberarea certificatelor de concediu medical este imperios necesară. OK. O să ziceți că nu-i mare brânză, că medicul oncolog care se ocupă de mine în prezent îmi poate elibera aceste certificate de concedii medicale. E mare branză! Pentru că pe medicul oncolog îl pot găsi doar la IOB, unde sunt niște perioade de așteptare pentru eliberarea unei astfel de hârtii și niste cozi de-ți vine rău. Și un miros pestilențial. Iar tratamentul din spital, terminat. So… Nicio problemă, mi-am zis, lasă că aflu eu unde-i Centrul Teritorial  de  Oncologie, ăla de care aparțin. Și am întrebat, desigur, la internări. Unde s-a ridicat simplu din umeri și mi s-a raspuns clar: ”Nu știu”. Nu-i problemă, mi-am zis, lasă că nu fac iureș aici, că și fetele astea-s obosite și mai sunt și zeci de oameni la coadă (sfânta coadă românească). O iau pe firul ierbii și descopăr eu unde morții lui e Centrul Teritorial de Oncologie.

Zis și făcut: caut pe net – canci, întreb medicul de familie – nu știu. Îmi rog prietenele să-și întrebe medicii de familie – nu știu, dar ar putea să întrebe la policlinica de cartier. Întreb la policlinica de cartier – nu-i la noi, doamnă, nu avem așa ceva, este la Spitalul Universitar, la Municipal. Întreb la Municipal – nu-i la noi, doamnă, dar s-ar putea să fie la Centrul pentru Sănătatea Sănului, care s-a înființat luna asta, pe 10 noiembrie. Sun și la Centrul pentru Sănătatea Sânului – nu-i la noi. Noi vă luam în evidenta si mergem cu toate procedurile, pre și post-operator, de la cap la coadă, nu vă luăm în evidență dacă ați început tratamentul la alt spital și dacă vă operați la alt spital… Mbine, mi-am zis, nu-i nimic, lasă că mai am locuri de întrebat, de dat telefoane.

Băi, nene! Băi, nenică! Și am sunat la DGAPSC sector 6, pe ideea că acolo se primesc dosarele pentru evaluarea persoanelor cu handicap, deci și scrisori medicale eliberate de centrele teritoriale ale pulii. Adică am sunat preț de o oră, că ba nu răspundea nimeni, ba era ocupat, până mi-a răspuns o țuțipizdă. Pupa-v-aș! Dacă eram față-n față cu ididoata care mi-a răspuns, deveneam vedetă, mă vedeați sigur la știri, că-i spărgeam fața pentru felul în care mi-a vorbit! Măi, oameni buni, vita aia nici măcar nu asculta ce-i spuneam, îmi repeta ca o placa stricată ”să mai întreb în altă parte” (care parte? – eu rugând-o să-mi dea o idee unde naiba să mai întreb), să mai caut pe net, iar asta pe un ton de vânzătoare de pe vremea împușcatului și vorbind peste mine! O călcam în picioare, jur! Așa, doar am împulat-o oleacă. Trecem peste… Sun la Ministerul Sănătății (amabilă tipa care a răspuns la telefon si nici nu m-am ofilit cu telefonul la ureche) – nu știu să existe așa ceva în București, dar întrebați la CASMB, că ei trebuie să știe, că doar plătesc astfel de concedii medicale. Sun la CASMB (și aici mi-au răspuns imediat și cu amabilitate) – doamnă, nu știu să existe așa ceva în Bucuresti, dar, vă rog io, nu închideți, așteptați puțin să mă interesez, gata, mulțumesc că ați așteptat (!), l-am întrebat pe un coleg care lucrează de mai multă vreme aici decât mine și nici el nu știe și nu a auzit să existe așa ceva în București, dar puteți merge la un medic oncolog care are contract cu noi. Vă mulțumesc foarte mult pentru  amabilitate, sănătate, serviciu ușor și am închis, case solved.

Bine, o să ziceți, ți-ai rezolvat problema, de unde aia cu eutanasierea? Păi de la regulile făcute cu curul și de la atitudinea țuțipizdei de la DGASPC Sector 6, d-acolo! Pentru că mi-am dat seama foarte clar că, în ochii autoritaților, nu suntem decât contribuabili, nu și cetățeni, pentru că în România numai bolnav, sărac sau bătrân să nu fii, că ești ca și mort! Ori, eu n-am vocație de zombie, futu-ți vocația ma-tii de dobitoc cu vocația ta de slugă cu tot, Tudorele! Asta-i cu eutanasierea. Și asta era aseara.

Azi dimineață, de 1 Decembrie, cu noaptea-n cap (de la zemurile astea de îmbălsămare sunt cam pe ultra-scurte cu somnul și am fitilul extrem de scurt), citesc pe fb postarea unei prietene tare dragă mie. O postare de speranță pentru viitor prin copiii care acum sunt încă la școală. Jamilla, îți mulțumesc! Apoi văd filmulețul făcut de Recorder despre campania MagicHome de anul trecut și ce s-a făcut cu fondurile strânse până acum. Apoi mi-am amintit toate chestiile mișto, născătoare de speranță, pe care le-am văzut/făcut/trăit în ultimii ani alături de prietenii mei de-o viață, prietenii mei mai vechi sau mai noi. Mi-am amintit inclusiv de oroarea din 10 august și tot ce a urmat. Și m-am gândit că, până la urmă, e alegerea mea dacă accept sau nu să trăiesc fără demnitate, într-o țară pe care o iubesc mai mult decât pot cuvintele descrie, dacă accept sau nu un soi de modus vivendi cu nulitățile care ne conduc dar care nu mă reprezintă, sau dacă, până la ultima suflare dacă voi putea, am să dau șansă generațiilor care vin și am să mă opun strâmbătății, ipocriziei, hoției, prostiei și incompetenței celor care ne conduc. M-am gandit că e alegerea mea… Și am ales speranța!

De aceea, azi voi merge la protest în Piața Victoriei, pentru că așa înțeleg eu să sărbatoresc 100 de ani de viață ai României: dându-i speranță pentru un viitor demn!

Teroarea roșie

După cum știm cu toții, sâmbătă va avea loc în București un miting organizat de PSD ” şi va avea ca temă apărarea democraţiei şi a statului de drept”, după cum a declarat primul țopârlan al neamului, Dragnea, deși pe pagina de facebook a organizației PSD București scrie că mitingul este ”împotriva abuzurilor” iar Tăriceanu, care se vrea moțul, a declarat că  mitingul ”nu este unul de susţinere a Guvernului, ci unul de protest faţă de încălcările grave din justiţiei care au avut loc în ultimii ani asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.  Madam Firea, care nu-și poate reprima vocația de supozitor, a spus că mitingul va fi  ”pentru susţinerea Cabinetului Dăncilă, acţiuni similare fiind anunţate şi în alte localităţi din ţară”. Băi, nene, ne hotărâm și noi? Nu mai discut aici cât rahat d-ăla neturcesc, băștinaș, autohton, pot să mănânce… Că doar din aproape cei 30 de ani câți au trecut din `89 până acum, vreo 22 tot ei au fost la butoane, deci împotriva cui și a ce protestează?

Ok, sâmbătă, în Piața Victoriei o să fie un fel de Căcâna, cu singura deosebire că, dacă la Căcâna amărâții ăia s-au dus de foame-n gât ce-aveau, acum se trece la alta metodă de convingere. Spaimă si teroare, astea sunt metodele de ”convingere” ale PSD, ca vrednic urmaș al PCR-ului. Deh! Ce naște din pisică… Ce nu înteleg eu e asta: de ce mama dracului, ăia care sunt forțați să vină la miting nu pun piciorul în prag? De ce nu le servesc puțină mooe activiștilor de partid care-i șantajează că-și pierd locurile de muncă sau afacerile dacă nu participă la mitingul lu” pește? Să mor io dacă nu mă roade pizma pe ăștia mai docili așa! Ce să le facă PSD-ul? Să-i dea afară din țară? Serios? Cum băi nene, să îi ameninți că-i dai afară din serviciu dacă nu merg la miting și, pe de altă parte, să le spui că dacă merg vor primi niște amărâți de bani și două porții de mâncare în ziua aia? Bine. Și dup-aia? Pun și io aici link-ul ăsta, unde și-au spus unii nemulțumirea că-s forțați să vină la miting (nu comentez mai mult, că-mi tremură stomacul de nervi și scârbă, iar pentru asta n-am decât un leac: muie, mă, partid de hoți!): http://www.mitingcujapca.ro/exemple.htm . Sunt vreo 200 și ceva de exemple. Oamenii sunt revoltați. Mă aștept să ia și atitudine, să le dea prin dinți ălora care-i amenință, că altfel vor fi amenințați și șantajați toată viața să danseze cum le cântă partidul (poate n-au uitat chiar toți cum era pe vremea Împușcatului).

Pe de altă parte, sunt convinsă că vor participa mulți nu atât din convingere, cât pentru ocazia de a veni moca la Bucale și a primi banii ăia și niște haleală tot moca. Ce? Nu așa se descurcă românul? Cu rușinea mori de foame, nu-i așa? Câh!

Acuma, sunt de părere că oricine are dreptul la opinie și oricine are dreptul să-și susțină opinia, dar nu oricum. Păi, să vă explic: m-am holbat umpique (nu mult, că n-am rezistat la atâta noapte a minții) la postările publicate pe fb de câțiva dintre simpatizanții lui Liviulică. Frățică! Aproape că am adormit… Da, daaaar! Am intrat si pe pagina organizației PSD București, să văd si io cum comentează poporul la postările ălora, interesându-mă, mai ales, reacțiile la mult trâmbițatul miting. M-am spart de râs! Vă recomand să citiți comentariile la postarea aia din 5 iunie, de la orele 20:16 (dacă nu le șterg ăia intre timp). Savuroase!