Câinele ţiganului

 

Când merg la serviciu, îmi las maşina lângă „garsoniera” unor ţigani. Oameni liniştiţi, curaţi – atât cât se poate în condiţiile date, muncitori, atunci când găsesc de lucru cu ziua, altfel, strângători de pet-uri. Bunica, bunicul şi un nepot de vreo 7 ani, ăştia-s locatarii „garsonierei”. Mda, ştiu, nu v-am zis cum stă treaba cu „garsoniera”. E o cuşcă d-aia de beton, un garaj, singurul din zonă, în care oamenii ăştia au primit permisiunea proprietarului să-şi ducă traiul, aşa cum îi taie căpăţâna.

Să fie clar: nu-i vorba de compătimire în ceea ce vreau să vă povestesc. Povestea asta, adevărată, este despre „pentru că eu pot şi tu nu”, e despre „eu sunt sus, iar tu eşti jos, vai de curul tău, deci e ca şi cum nu exişti”.

Boooon… Ţiganii, cum vă spuneam, oameni liniştiţi. Aia bătrână (de fapt, nu-i aşa bătrână, dar, na! cine stă s-o caute în buletin?) are grijă de ăla mic, îi spală (dom’le, boarfele sunt curate!), îi face haleală, stă cu gura pe el, deh! ca orice bunică. Am intrat în vorbă cu ei acum aproape un an, nu contează cum. Nu-s proşti, doar că ăi bătrâni n-au şcoală, adică ştiu să scrie şi să socotească şi cam atât. Femeia mi s-a plâns că, de la ultimul loc de muncă, unde-a avut contract de muncă, i-au tras ăia ţeapă, s-au bucurat la salariul ei de femeie de serviciu şi, după trei luni de aşteptare a plăţii, şi-a băgat picioarele (asta zic eu, nu ea) şi nu s-a mai dus. În fine… Mă, şi într-o seară, acu’ vreo lună şi ceva, când mă târam de la muncă spre maşină, îl văd p-ăla micu’ cu cizmă de ghips. Mă opresc să văd care-i faza. A bătrână îmi spune, cu amar şi resemnare în glas, cum l-a lovit una c-o maşină d-aia scumpă („nu ca a matale, măi doamna!”) pe ăla mic (Ianis – am aflat că-l cheamă cu aceasta ocazie) şi nici n-a oprit… Detaliile discuţiei sunt de prisos (nu, n-a luat numărul maşinii, nu s-a gândit, s-a repezit la copil şi „n-am io bani să mă lupt cu aia, că avea maşină scumpă, v-am zis”).  A mai trecut timpul, au fost şi căldurile alea groznice, au trecut, Ianis, tot cu piciorul în ghips, îşi găsise o bucurie mare: au adoptat un cătel de pripas, un ăla comunitaru’, cam aşa cum sunt şi ei. Câinele, frumos de urât ce este, tărcat-tigrat, haios, jucăuş, na! zi căţel care şi-a găsit familie şi gata!

Mă opreşte ţiganca acu’ vreo două-trei săptămâni, speriată că a venit una de la protecţia copilului şi i-a zis că dacă-i mai prinde acolo, i-l ia pe Ianis! Bine, spun eu, dar ţi-a spus de ce? Nu, mi-a zis ţiganca, a spus doar să nu mai stăm aici, că n-avem voie! „Degeaba i-am arătat io certeficatu’ dă naştere a lu’ Ianis, că i-am scos şi certeficat dă naştere şi l-am înscris şi la scoală, să nu rămână prost ca noi, că pă doamna aia n-a interesat-o, nici nu s-a uitat la hârtie. Am întrebat-o unde să mă duc, da’ mi-a zis numai că să nu ne mai prindă p-aici că mi-l ia pe Ianis.” Asta-i!

Ok.  Şi-au început zilele Bucureştiului lu’ Firea, cu chestii pe la Piaţa (încălcării) Constituţiei. „Garsoniera” ţiganilor e prin zonă, p-acolo. Mă duc eu pe acu’ vreo săptămână, sâmbăta trecută, în oraş, mai pe seară, că aveam o paranghelie în Centrul Vechi, şi-am zis să las maşina tot lângă „garsonieră”, că-i locul sigur şi ştiut, precis găsesc loc de parcare. Ajung, prind şi loc de parcare în tot balamucul ăla, proţăpesc maşina, mă uit în jur să văd care-i treaba cu aglomeraţia aia de maşini bengoase (habar n-aveam de festivităţile vieţii) şi văd vreo doi jăndari care-i luaseră la întrebări pe ţigani. Ăia, potoliţi, cum îi ştiam. Se discuta sotto voce. Aşa că am zis să nu mă bag, că aflu eu de la a bătrână de-o fi d-un necaz si oricum eram în întarziere la petrecerea cu oamenii mei.

Trece weekend-ul, luni, la muncă din nou. Parcare maşină la locul ştiut, aruncat o privire împrejur. Ţiganii, ioc! Lacătul pus pe „garsonieră”. Băi, nene! Şi din boscheţi iese câinele ţiganului, şchiopătând… Îl chem, să încerc să apreciez „daunele”, dar ăla n-a vrut să vină (câinele, sociabil până atunci: schimbam impresii, io vorbeam cu el, el dădea din coadă). Oftez şi-mi văd de drum, că serviciul n-asteaptă să umblu eu după câini tărcaţi prin boscheţi. Şi mă întâlnesc cu ţiganul bătrân care-mi spune că în seara aia, când i-am văzut eu vorbind cu jăndarii, mai târziu, când „s-a terminat pestacolu’, doamna”, au venit unii să-şi ia maşina şi l-au lovit pe câine, că se grăbeau…

Iaca s-a făcut o săptamână, lacătul e in continuare pus, câinele încă şchiopătează, iar eu pe ţigani nu i-am mai văzut la „acasa” lor. Cu alte cuvinte, li s-a futat zen-ul de nişte unii, doar pentru că pot!

Iar mie-mi vine în minte, fără nicio legătură cu cântecul, doar asta: „da’ cu calu’, ce-ai avut?”